Persoanele cu deficinţă de vedere sunt deficienţi senzoriali caracterizaţi prin lipsa vederii. Vederea are un rol deosebit în adaptarea omului la mediu; ea permite accesul lui la sursele de cunoştinţe, de cultură şi ştiinţă.

Vederea slabă (ambliopia) şi respectiv lipsa vederii (cecitatea) constituie, un "defect" care se deosebeşte de deficienţă. Termenul defect este folosit pentru a desemna atât modificările organice care duc la un deficit funcţional (diferite leziuni ale analizatorului vizual), cât şi deficitul funcţional ca atare (în ce măsură şi sub ce aspecte scade vederea).

Etimologic, termenul ambliopie provine din cuvintele greceşti "amblys" care înseamnă slab, tocit, uzat şi "ops" (vedere), din ceea ce rezultă că ambliopia este vederea slăbită, scăzută sau vederea parţială.

In sens larg ambliopia desemnează toate cazurile de diminuare a capacităţii vizuale, indiferent de etiologie şi gravitate, sau aceea scădere a vederii care se menţine şi după ce s-a făcut corecţia corescunzătoare.

In sens restrâns, ambliopia se defineşte ca "diminuarea vederii fără leziune organică sau cu leziune organică, a cărei importanţă nu este proporţională cu scăderea vederii" (Bangerter, A., 1953). Această definiţie se referă prioritar la ambliopiile funcţionale.

Cecitatea este definită în sens larg ca lipsa totală a vederii, iar în sens restrâns se denumeşte ca "pierderea vederii", ochiul neputând percepe senzaţia de lumină. Foarte mulţi specialişti, definesc ambliopia şi respectiv cecitatea prin rapoarte la indicii funcţionali ai vederii, prin acei paramentri ai funcţiei vizuale care pot reda caracterisicile fiziopatologicc ale ochiului (Rozorea Ana, 1997).

În funcţie de intensitatea deficienţei, vîrsta apariţiei şi durată, se disting următoarele categorii de nevăzători:

Nevăzătorii - sunt acei deficienţi care prezintă incapacitatea de a folosi simţul văzului. Dintre aceştia o mică parte sunt total nevăzători, altă parte au percepţii luminoase şi chiar percepţii de culoare, iar restul prezintă o reducere a acuităţii vizuale normale începînd cu 1/10.

Copii deveniţi nevăzători ulterior- au avantajul de a beneficia dc o anumită experienţă - de amintiri vizuale. Cu cît deficienţa a survenit mai tîrziu cu atît mai bogate şi mai folositoare sunt reprezentările.

Ambliopii - sunt deficienţi ale căror defecte de vedere îi impiedică să frecventeze şcolile obişnuite, dar au o situaţie deosebită de cea a orbilor. Cu toate că văd, ei prezintă tulburări grave progresive de refracţie, deficienţă ce tinde să evolueze, să se accentueze şi treptat aceştia ajung să-şi piardă vederea.

Nevăzătorii trebuie să trăiască, să se mişte, să muncească într-o lume pe care, la început, nu o cunosc, de aceea este necesar ca aceştia să se adapteze la mediu, la viaţă în condiţiile unei civilizaţii moderne. Nevăzătorul trebuie să ajungă să cunoască mediul în care trăieşte, să întreţină relaţii cu oamenii din jurul său, să se mişte independent şi să producă bunuri care să-i asigure existenţa.

Datorită imposibilităţii de a imita şi a unei slabe scheme a corpului, copilul nevăzător are, de cele mai multe ori, o postură slabă a corpului şi un mers rigid, lipsit de fluiditate. El are nevoie să ştie ce înseamnă o postură corectă sau cum trebuie să ţină capul. Prin toate activităţile şi jocurile (ca şi cele descrise mai sus), copilul învaţă limbajul despre propriul corp, despre spaţiu (concepte spaţiale) şi despre mişcare, ca de exemplu înăuntru, în afară, sus, jos, în faţă, în spate, de-a lungul, între, printre, deasupra, dedesubt, sub, peste, săritură, târâş, rostogolit, legănat etc, deci, copilul adună informaţii despre propriul corp, despre ce este înjurai lui, relaţia lui cu obiectele din jur şi relaţiile dintre obiecte. Executate corect, aceste activităţi vor contribui la dezvoltarea unor "hărţi mintale" privind organizarea spaţială a mediului în care trăieşte copilul şi, desigur, ia dezvoltarea unor tehnici corecte de mobilitate şi orientare spaţială, şi nu în ultimul rând la câştigarea independenţei copilului.

Din punct de vedere fizic, nevăzătorii prezintă o dezvoltare fizică întârziată şi mai puţin armonioasă, pentru că lipsa vederii face inutilă explorarea spaţiului cu privirea mai ales în plan vertical, ceea ce duce la scăderea tonusului muscular care asigură poziţia corectă a capului.Deficitul lor limitează mişcarea, iar limitarea mişcării accentuează deficitul. Mobilitatea scăzută accentuează dizarmonia dezvoltării fizice, fiindcă nu sunt antrenate corespunzător toate grupele musculare. Nevăzătorii au probleme cu conştientizarea schemei corporale, pentru ei lucrul în oglindă nu este posibil, ei trebuie instruiţi corespunzător. Lucrul cu aceşti copii este mai dificilă, dar kinetoterapeutul bine instruit va face tot posibilul pentru corectarea deficienţelor. De asemenea şi familia va fi instruit adecvat şi joacă un rol important în viaţa de zi cu zi a acestor copii.

Rămânerea în urmă în dezvoltarea fizică este însoţită adesea de atitudini posturale deficiente: capul şi gâtul aplecate înainte sau înclinate lateral, umerii căzuţi, amplitudinea umărului este redus.

Deficienţe a existat şi până acum şi va exista şi în viitor,rămânând mereu actuală,pentru că toate generaţiile trec prin acelaşi procese de creştere şi dezvoltare,de formare a atitudinii în timpul vieţii petrecute în familie,în şcoala şi la locul de muncă.

Kinetoterapia si sportul au drept scop să contribuie la păstrarea şi la dezvoltarea armonioasă a corpului,la cresterea potenţialului biologic şi a capacităţii de muncă a tuturor cetaţenilor ţării,indiferent de vârstă şi de sex.

Deficienţa fizică